„Mamaie, noi furăm copii?”

„Mamaie, noi furăm copii?”. „Ce-ţi veni, copilă?”. „Ştii, azi la grădiniţă mama lui X a spus că dacă nu stă cuminte o să vină un ţigan să o fure!”. Mama s-a cam blocat şi a încercat să bălmăjească un răspuns fără să ştie cam de unde să înceapă. Ochii negri ai nepoată-mii se înecau în lacrimi şi mâinile îi atârnau pe lângă corp. „Spune-mi!”, se auzi vocea ei nervoasă, „Vreau să ştiu! Acum!”

„Puiul meu, e destul de complicat să-ţi explic”, am simţit eu nevoia să intervin. „Ştii, aşa zice lumea, însă nu e adevărat! Câţi copii, în afară de tine, ai văzut tu în curtea asta? Şi ai văzut pe vreunul dintre noi furând ceva?”. Chipul îi părea contorsionat de gânduri şi se vedea că lupta dintre ceea ce eu îi spuneam şi ce auzise de la mămica colegului ei o macină din interior. Nu văzuse niciun alt copil, şi nici nu văzuse pe vreunul dintre noi furând ceva, însă cu mintea ei de copil care numai ce împlinise 5 ani îi era foarte greu să înţeleagă ceea ce nici noi nu prea puteam să-i explicăm. Ştia că este ţigancă şi până la acea vârstă nu i se păruse a fi ceva în neregulă cu ceea ce este. De mică a fost învăţată să fie mândră de ceea ce este şi să nu se ascundă în vreun fel. I-ar fi fost şi destul de greu într-un cartier unde toată lumea ne cunoştea şi unde românii şi romii nu au avut, niciodată, vreo problemă de relaţionare.

Grădiniţa o făcea undeva în afara cartierului, acolo unde era o educatoare „foarte bună”. Multe familii care puteau investi puternic în dezvoltarea copilului lor o urmăreau pe Doamnă şi numai cu o mică intervenţie din partea cui a trebuit asta mică a fost acceptată în clasa dumneaei.

Doar la câteva săptămâni, nepoată-mea a trebuit să facă faţă refuzului unei colege de-a se juca cu ea. „Mama nu-mi dă voie să mă joc cu tine” nu şi-a găsit explicaţia în capul unui copil care a fost încurajat să se joace cu toată lumea pentru că „de la oricine ai ceva de învăţat”. Ochii ei, care altădată urlau de fericire, începuseră să-şi piardă din licărit. Degeaba i-am explicat că respectiva copilă pierde şansa de a vedea cât este ea de minunată, degeaba i-am spus noi să fie cuminte şi veselă în continuare şi că lucrurile se vor rezolva de la sine. A înţeles că era vorba de mai mult şi că nu se vor rezolva în momentul în care mai mulţi copii, incitându-se unul pe altul, au început să o strige, râzând „ţiganca, ţiganca”. Nu suferea din cauza faptului că i se spunea cum i se spunea, ci râsetul acela strident-batjocoritor al copiilor o făcea să se-nchidă în ea şi să nu-şi mai dorească să meargă la gradiniţă. A fost nevoie ca mama să se ducă la şedinţa cu părinţii şi să facă scandal cerând ca nepoata ei să fie tratată cu acelaşi respect pe care-l oferă. Unii părinţi au înghiţit în sec şi şi-au mutat copiii la altă grădiniţă. Educatoarea a considerat că nu avea ce să facă.
Copila noastră a avut noroc de o familie care a reuşit, în mare, să contrabalanseze aceste şocuri şi care a înţeles că de multe ori trebuie să fii conştient de prejudecăţile care te înconjoară pentru a putea să le faci faţă. Şi că diferenţa între a eşua şi a reuşi stă, de multe ori, în puterea ta de a strânge din dinţi şi în dorinţa de a nu ceda. Chiar dacă, pentru moment, pare cea mai la îndemână soluţie să scapi de bullying-ul la care eşti supus, trebuie să fii conştient că, atunci când cedezi, nu faci decât să confirmi, celor care te atacă pentru că eşti altfel (rom, „de la ţară”, femeie, persoană cu dizabilitaţi etc.) nişte prejudecăţi pe care ei le primesc drept „adevăruri” de la adulţii din jurul lor.

În ciuda unor lucruri asemănătoare care i s-au întâmplat şi în liceu, nepoata-mea a reuşit, până acum, să învingă. Din liceul ei (de artă), a fost printre puţinele care au fost admise la UNATC, chiar dacă parte din profesorii ei o făceau să se simtă doar tolerată în şcoală. Am învăţat-o, şi sper că am şi reuşit, să nu etnicizeze ceea ce nu este etnic şi să nu transforme acţiunile urâte ale unor colegi de-ai ei într-o vină colectivă. Mă bucur să văd că unii dintre cei mai buni prieteni ai ei sunt români şi că-i evaluează pe cei din jurul ei în funcţie de acţiunile lor şi nicidecum având în vedere etnia, religia, statutul social sau ştiu eu ce alt criteriu care poate genera etichete.

Din păcate, de mici ne învăţăm copiii să urască pe cei din jur doar pentru că noi, adulţii, nu suntem în stare să înţelegem că ei nu trebuie să repete greşelile noastre. Nu trebuie să urască ţiganii pentru că noi o facem, nu trebuie să înjure homosexualii pentru că mie nu-mi plac şi nici să înjure Steaua sau Dinamo pentru că eu ţin cu o altă echipă de fotbal. De fapt, nici măcar nu trebuie să-i placă fotbalul! Înţeleg că multe dintre reacţiile şi atitudinile exemplificate mai sus sunt generate de dorinţa de a ne proteja copiii, si pe cei dragi, de tot ceea ce este rău. Ştiu că le dorim ce este mai bun şi că vrem să-i ferim de toate relele din lume. Oare nu ar trebui să începem cu a-i feri de fricile, de urile şi de limitele noastre? Nu ar trebui să-i încurajăm să aleagă ce valori vor îmbrăţişa şi să-i sprijinim să devină oameni mai buni decât suntem noi? Nu ar trebui să-i învăţăm să aleagă OMUL înaintea oricărei limitări date de o etichetă anume si sa se bucure de diversitatea din jurul lui?

Sunt sigur că e foarte greu să-l vezi pe cel drag lovit, scuipat, furat sau umilit. Ştiu ce simţeam când îmi vedeam vreuna dintre nepoate în această ipostază şi am, în jurul meu, prieteni, romi si neromi, care au fost brutalizaţi sau furaţi chiar si de nişte romi. Şi eu, şi ei, am fost furioşi, am înjurat slaba educaţie, limitele umane sau instituţiile care au tolerat acea întâmplare. Nici unul dintre noi nu am explicat etnic ceea ce nu era etnic pentru că o astfel de reacţie nu ar fi ajutat cu nimic, chiar din contra, dar si pentru faptul ca eram conştienţi ca infractorul nu are etnie, religie si nu aparţine doar unei paturi sociale. Am învăţat, în schimb, că generalizarea a fost cauza evenimentelor care sunt o pată pe faţa umanităţii, că ura generează ură şi că răspunsul la o înjurătură cu o altă înjurătură poate degenera în ceva ce nu mai putem controla. Mai mult chiar, ştim ca atunci când urâm pe cineva, „urâm (in el) ceva ce face parte din noi înşine” (H. Hasse) si asta nu face decât sa ne pustiască sufletul.

Din păcate, în jurul nostru lumea începe să se schimbe şi să ne arate că putem repeta ceea ce ar fi trebui să învăţăm să nu mai facem….